Obezitatea și rezistența la insulină: simptome, diagnostic și tratament

Rezistența la insulină nu discriminează – poate afecta pe oricine. Aproximativ o treime dintre americani se confruntă cu aceasta și este predominant în rândul adulților cu vârsta cuprinsă între 18 și 44 de ani, cu aproape 40% afectați. Dintre mulți factori care contribuie, excesul de greutate și obezitatea sunt adesea cei mai influenți. Aceste două afecțiuni sunt strâns legate, formând o buclă complexă de feedback care afectează sănătatea metabolică.

Interconexiunea dintre obezitate și rezistența la insulină este semnificativă. Acesta din urmă semnalează adesea debutul tulburărilor metabolice cu mult înainte ca diabetul să devină evident clinic. De fapt, majoritatea persoanelor cu diabet de tip 2 se luptă și cu excesul de greutate corporală – aproximativ 90%, conform datelor. Rezistența la insulină, definită de obicei ca un nivel de glucoză din sânge a jeun de 100 mg/dl sau mai mult, precede adesea diagnosticarea diferitelor boli cronice, cum ar fi boala hepatică grasă non-alcoolică, tulburările lipidelor și chiar anumite tipuri de cancer.

În calitate de furnizori de servicii medicale care lucrează cu pacienții care trăiesc cu obezitate, avem o oportunitate unică de a interveni din timp. Descoperirile publicate în Journal of the American Heart Association sugerează că reducerea la minimum a ratelor de obezitate ar putea elimina aproape jumătate din cazurile noi de diabet de tip 2. Abordarea rezistenței la insulină mai devreme în progresia acesteia ar putea schimba semnificativ rezultatele.

Înțelegerea legăturii dintre obezitate și rezistența la insulină

Când nivelul glucozei din sânge începe să crească, celulele beta pancreatice răspund producând mai multă insulină într-un efort de a regla zahărul în limitele normale. Cu toate acestea, pe măsură ce depozitele de grăsime se extind și celulele devin saturate, sensibilitatea lor la insulină scade. Această capacitate de răspuns redusă duce la un blocaj metabolic, în care organismul se luptă să gestioneze eficient glucoza și în cele din urmă nu reușește să producă suficientă insulină.

Rezistența la insulină este influențată atât de trăsăturile moștenite, cât și de factorii de mediu. Inflamația sistemică și obiceiurile stilului de viață, cum ar fi consumul excesiv de calorii, pot iniția și accelera această afecțiune. Deoarece aproximativ 70% dintre persoanele cu obezitate prezintă, de asemenea, semne de rezistență la insulină, screening-ul pentru aceasta devine vital în mediile clinice.

Rezistența la insulină poate exista în liniște timp de peste un deceniu înainte ca diabetul de tip 2 să fie diagnosticat oficial. Dacă sunt identificate din timp, intervențiile pot preveni diabetul și complicațiile asociate. Când obezitatea coexistă cu diabetul, riscurile de afectare a rinichilor, pierderea vederii și durerea nervoasă cresc. Înțelegerea modului în care aceste boli se interacționează este esențială pentru elaborarea unor protocoale eficiente de prevenire și tratament.

În plus, rezistența la insulină face ca pierderea în greutate să fie mai dificilă, deoarece excesul de glucoză este mai probabil să fie stocat sub formă de grăsime. Este, de asemenea, asociat cu riscuri pentru sănătatea mintală – un studiu din 2021 a legat-o de o creștere de două ori a riscului de depresie majoră. În mod clar, combaterea rezistenței la insulină necesită o abordare multidimensională.

Factorii stilului de viață care influențează obezitatea și rezistența la insulină

Rezistența la insulină poate fi moștenită, dobândită sau ambele. Obezitatea centrală – acumularea de grăsime în jurul abdomenului – are un impact deosebit. Această suprapunere înseamnă că aceleași comportamente care conduc la obezitate contribuie adesea la rezistența la insulină. De exemplu, dietele bogate în alimente rafinate și sărace în nutrienți pot agrava starea.

Anumiți markeri genetici au fost asociați cu rezistența la insulină. De exemplu, cercetarea Dr. Joshua Knowles evidențiază rolurile genelor NAT1 și NAT2. Suprimarea NAT1 la șoarecii de laborator a dus la disfuncție mitocondrială, ducând atât la inflamație, cât și la creșterea în greutate.

Pe lângă genetică, anumite medicamente – cum ar fi corticosteroizii, medicamentele psihiatrice, antihipertensivele și tratamentele HIV – pot induce rezistență la insulină. Vârsta este un alt factor care contribuie, adulții în vârstă fiind expuși unui risc mai mare.

Fiziopatologia rezistenței la insulină indusă de obezitate

La baza rezistenței la insulină determinată de obezitate se află mecanisme precum afectarea funcției mitocondriale, supraîncărcarea lipidelor (lipotoxicitatea) și inflamația cronică.

Țesutul adipos, în special țesutul adipos alb subcutanat, joacă un rol central. Deși stochează în principal grăsimi, capacitatea sa nu este nelimitată. Odată depășită, grăsimea viscerală începe să se acumuleze în jurul organelor, ducând la disfuncții metabolice. Acizii grași acumulați în țesuturi care nu sunt concepute pentru a le stoca pot fi toxici și pot exacerba rezistența la insulină.

Inflamația este un alt jucător cheie. Obezitatea declanșează o stare de inflamație persistentă, de grad scăzut, care modifică semnalizarea hormonală. Țesutul adipos secretă adipokine – biomolecule implicate în reglarea absorbției de glucoză, metabolismul grăsimilor și sensibilitatea la insulină. Macrofagele din țesutul adipos eliberează, de asemenea, citokine inflamatorii care interferează cu căile insulinei.

Forme rare de rezistență la insulină

Deși majoritatea cazurilor sunt legate de obezitate și stilul de viață, există unele forme rare, moștenite, de rezistență la insulină. Un exemplu este sindromul de rezistență la insulină de tip A, care afectează predominant femeile adolescente și apare independent de greutatea corporală. Această afecțiune apare din mutațiile genei receptorului de insulină (INSR) și este adesea transmisă genetic.

Implicații clinice și diagnostic

Mulți oameni cu rezistență la insulină nu prezintă simptome, ceea ce face ca screening-ul proactiv să fie esențial, în special pentru cei cu risc. Semnele de avertizare includ creșterea circumferinței abdominale, creșterea trigliceridelor și a colesterolului LDL și acumularea de grăsime în secțiunea mediană.

Testele de rutină pot dezvălui niveluri crescute de glucoză a jeun (100 mg/dl sau mai mare) sau o valoare a glicemiei după masă peste 140 mg/dl. Alți markeri de diagnosticare includ:

• A1C între 5,7% și 6,3%
• Trigliceride a jeun peste 150 mg/dl
• Colesterol HDL scăzut (<40 mg/dl pentru bărbați, <50 mg/dl pentru femei)
• Circumferința taliei depășește 40 inci la bărbați sau 35 inci la femei
• Semne fizice precum acanthosis nigricans (piele întunecată, catifelată în pliuri) sau etichete cutanate
• Tensiune arterială peste 130/80

Comunicarea clară cu privire la aceste constatări poate da pacienților putere să preia controlul asupra sănătății lor. Mulți presupun că dezvoltarea diabetului este inevitabilă, dar acțiunea în timp util poate preveni complicațiile pe termen lung.

Opțiuni de tratament pentru obezitate și rezistență la insulină

Tratamentul de primă linie pentru rezistența la insulină se învârte în jurul modificărilor stilului de viață. Similar tratamentului pentru obezitate, o abordare plină de compasiune a consilierii dietetice și a activității fizice este crucială. În timp ce motivarea schimbării comportamentale poate fi dificilă, a ajuta pacienții să-și înțeleagă riscul crescut poate îmbunătăți implicarea.

Strategii de nutriție

Deși unele diete la modă câștigă popularitate, cheia este o abordare durabilă centrată pe o nutriție echilibrată. Dieta mediteraneană rămâne o alegere remarcabilă, frecvent clasată drept cea mai bună opțiune de promovare a sănătății. Se pune accentul pe cereale integrale, leguminoase, legume, fructe proaspete, nuci, ulei de masline, peste si consumul moderat de lactate si vin. Carnea roșie este redusă la minimum.

Activitatea fizică

Exercițiile fizice oferă beneficii ample, inclusiv o sensibilitate îmbunătățită la insulină. Provocarea constă în găsirea unei rutine care să se potrivească stilului de viață al pacientului. Unii beneficiază de trackere de fitness sau de exerciții gamificate, în timp ce alții preferă activități de grup sau parteneri de antrenament. Dacă un pacient face deja exerciții, luați în considerare creșterea frecvenței sau intensității pe baza capacității individuale.

Termogeneza activității fără efort (NEAT) – care include activități de zi cu zi, cum ar fi mersul pe jos, curățarea sau grădinăritul – poate susține, de asemenea, sănătatea metabolică. Studiile sugerează că NEAT poate avea un impact mai mare asupra consumului de energie decât antrenamentele formale pentru unele persoane.

Medicamente

Deși nu toate medicamentele pentru slăbire vizează în mod direct rezistența la insulină, unele au demonstrat potențialul de a atenua efectele acesteia, mai ales atunci când sunt prescrise pentru obezitate. Un accent recent este pus pe agoniştii receptorilor GLP-1, cum ar fi semaglutida. Aceste medicamente nu numai că susțin pierderea în greutate, ci și îmbunătățesc funcția insulinei și controlul zahărului din sânge.

Un studiu din revista Diabetes din 2023 a arătat că un medicament GLP-1 a îmbunătățit semnificativ sensibilitatea la insulină la persoanele cu prediabet sau diabet de tip 2. Alte clase de medicamente sunt, de asemenea, explorate pentru beneficii similare.

Chirurgie bariatrica

Intervenția chirurgicală este un alt instrument puternic în gestionarea obezității și a rezistenței la insulină. Procedurile bariatrice reduc dimensiunea stomacului și influențează activitatea hormonală, reglarea apetitului și microbiota intestinală – factori strâns legați de funcția insulinei.

Chirurgia este de obicei recomandată persoanelor cu:

• IMC ≥ 40 kg/m² (indiferent de controlul diabetului)
• IMC 35–39,9 kg/m² cu diabet zaharat prost gestionat în ciuda terapiei medicale
• IMC 30–34,9 kg/m² la anumite populații, cum ar fi asiaticii, sau în cazurile de diabet greu de controlat

Aceste proceduri pot duce la pierderea dramatică în greutate și chiar la remiterea diabetului, în mare parte datorită nivelului crescut de GLP-1, care stimulează secreția de insulină și digestia lentă.

Creșterea sensibilității la insulină

Mai multe practici pot ajuta la creșterea sensibilității la insulină și la întreruperea ciclului de supraproducție de insulină:

• Gestionați stresul cronic pentru a reduce nivelul de cortizol
• Prioritizează somnul de calitate pentru a regla hormonii foamei
• Eliminați băuturile zaharoase și reduceți carbohidrații procesați
• Creșteți mișcarea fizică, fie prin antrenamente structurate, fie prin NEAT

Dovezile tot mai mari susțin ideea că gestionarea stresului și îmbunătățirea calității somnului pot crește semnificativ sensibilitatea la insulină. De asemenea, mișcarea regulată stimulează mușchii să răspundă mai bine la insulină, în timp ce reducerea aportului de zaharuri adăugate ajută la stabilizarea nivelului de glucoză din sânge.

O zonă în dezvoltare a cunoștințelor medicale

Rezistența la insulină rămâne un domeniu de studiu dinamic și în expansiune. Între 2003 și 2022, aproape 25.000 de lucrări clinice au fost publicate pe acest subiect, cu o creștere notabilă după 2008. Cercetările în curs – în special în domenii precum PCOS, metabolismul lipidelor și impactul alimentației – este probabil să ne perfecționeze și mai mult înțelegerea și strategiile de tratament. Acest peisaj în evoluție subliniază importanța explorării științifice continue și a colaborării interdisciplinare.