English
DeutschÎn prezent, absorptiometria cu raze X cu energie duală (DXA) este frecvent citată ca fiind tehnica principală. Această scanare oferă o analiză foarte detaliată a compoziției corporale, evaluând densitatea grăsimii, a țesutului slab și a oaselor în diferite regiuni ale corpului. Funcționează prin emiterea a două fascicule de raze X la niveluri diferite de energie, măsurând modul în care acestea sunt absorbite de diversele țesuturi ale corpului.
În ciuda avantajelor sale, DXA nu este lipsită de dezavantaje:
Distribuția grăsimilor
Deși DXA oferă un procent total de grăsime corporală și diferențiază masa slabă și masa adipoasă, nu distinge clar grăsimea viscerală – care învelește organele interne – de grăsimea subcutanată de sub piele. Această lipsă de specificitate îi poate limita utilitatea în evaluarea anumitor riscuri pentru sănătate legate de grăsimea abdominală.
Efectul masei osoase și musculare
DXA măsoară modul în care sunt absorbite razele X, iar atât oasele, cât și mușchii pot afecta aceste valori. La persoanele cu oase deosebit de dense sau multă masă musculară, scanarea poate umfla ușor estimările privind grăsimea corporală din cauza suprapunerii densităților țesuturilor.
Sensibilitatea la echilibrul fluidelor
Fluctuațiile nivelului de apă din organism — fie din cauza deshidratării, fie a retenției de lichide — pot influența acuratețea DXA, deoarece conținutul de apă poate afecta modul în care țesuturile absorb razele X.
Limitări cu anumite categorii demografice
Precizia rezultatelor DXA poate varia în funcție de vârstă, etnie sau anumite afecțiuni, ceea ce o face mai puțin fiabilă pentru toate populațiile.
Riscul de radiații
Deși utilizează doze mici de radiații, scanările repetate se pot acumula în timp – o considerație importantă atunci când este necesară o monitorizare frecventă.
Cost ridicat și disponibilitate limitată
Aparatele DXA sunt scumpe și necesită operatori instruiți. Acest lucru le face mai puțin accesibile decât instrumente mai simple, cum ar fi dispozitivele BMI sau BIA.
Diferențe între observatori
Precizia DXA poate fi influențată de factori umani, cum ar fi tehnica operatorului sau calibrarea aparatului, ceea ce poate duce la mici diferențe între rezultate.
Chiar și cu aceste probleme, DXA rămâne o metodă preferată pentru analize aprofundate. Acestea fiind spuse, cel mai precis instrument nu este întotdeauna alegerea cea mai practică în practica medicală de rutină. Costul, disponibilitatea și nivelul de detaliu necesar influențează metoda aleasă pentru evaluarea grăsimii corporale.
Metode alternative la DXA
Există și alte instrumente utilizate pentru măsurarea grăsimii corporale atunci când DXA nu este fezabilă:
Analiza impedanței bioelectrice (BIA)
BIA funcționează prin trimiterea unui mic curent electric prin corp. Deoarece grăsimea, mușchii și oasele conduc electricitatea diferit, dispozitivul estimează compoziția corporală analizând rezistența la acest curent. Dispozitivele BIA sunt accesibile ca preț, portabile și ușor de utilizat, ceea ce le face populare în mediile clinice și de fitness. Cu toate acestea, rezultatele pot fi afectate de hidratare, niveluri de activitate, sex și vârstă.
Măsurători ale pliurilor cutanate
Folosind un șubler, această tehnică măsoară grosimea pliurilor de piele în diferite puncte ale corpului pentru a estima grăsimea subcutanată. Aceste numere sunt apoi aplicate unor ecuații pentru a calcula procentul total de grăsime. Deși este ieftină și simplă, precizia acestei metode depinde în mare măsură de abilitățile tehnicianului.
Imagistica prin rezonanță magnetică (IRM)
RMN-ul evaluează grăsimea corporală prin determinarea volumului țesutului adipos, mai degrabă decât a masei sale. Este deosebit de util pentru identificarea distribuției grăsimilor, în special a grăsimii viscerale și intraabdominale. RMN-ul nu implică radiații, ceea ce îl face sigur pentru utilizare chiar și la copii. Totuși, din cauza costurilor ridicate și a accesului limitat, este limitat în mare parte la cercetare, mai degrabă decât la utilizarea clinică de zi cu zi. Imagistica avansată poate evalua, de asemenea, grăsimea din organe precum ficatul, oferind informații despre probleme mai profunde de sănătate metabolică.
Deși puternice în contexte de cercetare, aceste instrumente avansate de imagistică nu fac încă parte din practica clinică standard. Sunt mai potrivite pentru studii controlate decât pentru evaluări de rutină.
Indicele de masă corporală (IMC)
În mediile clinice, IMC rămâne un instrument esențial pentru evaluarea stării de greutate. Se calculează prin împărțirea greutății unei persoane în kilograme la pătratul înălțimii sale în metri. Deși nu măsoară direct grăsimea, servește ca un indicator indirect convenabil. IMC este simplu, reproductibil și util pentru monitorizarea tendințelor în timp.
Cu toate acestea, este important să recunoaștem limitele IMC-ului. Acesta nu distinge grăsimea de mușchi și nu ia în considerare distribuția grăsimilor. De exemplu, două persoane ar putea avea același IMC, dar riscuri pentru sănătate foarte diferite, în funcție de locul în care este stocată grăsimea în corp. CDC subliniază că IMC-ul ar trebui interpretat ca parte a unei evaluări mai ample a stării de sănătate – nu ca un indicator independent al obezității.
Circumferința taliei (TC)
Circumferința taliei este o altă măsurătoare practică și frecvent utilizată. Oferă informații despre grăsimea abdominală, care este mai puternic legată de riscurile pentru sănătate decât greutatea generală. Studiile au arătat că raportul talie-șold este un predictor independent al riscului de îmbolnăvire, chiar și atunci când se controlează greutatea totală. Cu toate acestea, circumferința taliei este, de asemenea, supusă variabilității utilizatorilor și inconsecvenței în tehnica de măsurare.
Concluzie
DXA și IMC servesc unor scopuri distincte, dar complementare. DXA oferă o imagine completă și extrem de precisă a compoziției corporale, dar este costisitoare și nu întotdeauna practică. IMC, deși mai puțin precis, oferă o metodă simplă și eficientă pentru screening-ul pe scară largă și evaluările la nivel de populație. Alegerea ideală depinde de context, obiective și resursele disponibile. În practica clinică, o combinație de metode poate oferi cele mai bune informații despre sănătatea unei persoane.